Poveste cu talc

Dragii mei, va spun astazi o poveste care se pare ca s-a petrecut candva la inceputul lumii.

Era odata -intr-o lume de basm- o frumoasa creatura cu puteri magice. Ce isi dorea – i se si indeplinea. Pentru ca  lumea ei magica trebuia sa creasca si sa fie la fel de bine oranduita ea a ales sa faca copii. La primul s-a gandit sa fie un leu- caci leii stapanesc lumea- sa fie stralucitor si mandru sa fie intelept si invatat, al doilea copil a ales sa fie o vulpe- harnica, vigilenta care sa stie tot ce se intampla si sa puna ordine in regatul ei, celui de-al treilea copil nu stia ce treaba sa ii dea si s-a gandit sa fie bun si dragastos sa aduca alinare si duiosie- si a facut un miel. Si copiii ei cresteau si pareau sa fie exact asa cum isi dorea. Frumoasa creatura era foarte mandra si bucuroasa. Dar, a venit vremea ca puii sa plece in lumea larga sa isi faca fiecare regatul lui. Iesiti din lumea magica a frumoasei creaturi, fiecare a luat-o pe drumul lui.

Mielul a ramas undeva langa casa- legat inca de lumea magica a frumoasei creaturi si si-a facut un regat mic, pe care nu l-a putut stapani, si era tare trist, dar a reusit sa fie bun si dragastos si sa aduca alinare si duiosie. Frumoasa creatura a fost trista pentru tristetea lui, dar multumita ca mielul ei a ramas asa cum si-a dorit sa fie- bland si bun.

Vulpita si-a construit un regat foarte departe de lumea magica a frumoasei creaturi si a fost vigilenta si harnica si a adunat neobosita comori si s-a straduit sa tina totul in ordine si buna randuiala, si frumoasa creatura era fericita ca reusise sa isi construiasca un regat mandru si bogat, dar simtea o unda de tristete – pentru ca vulipita uitase de tot de lumea magica din care plecase.

Leul- s-a speriat de lumea larga- caci nu se mai simtea la fel de stralucitor de mandru, de intelept si de invatat, cum se simtea in lumea magica din care plecase. Frumoasa creatura ii spusese ca el este regele- sa isi construiasca un regat si sa se straduisca sa lase urmasi- caci puterea regatului este data de urmasii lui.

Si a plecat leul sa isi construiasca regatul, Si tot pleca si se tot intorcea in lumea magica -unde se simtea cu adevarat rege.  A reusit pana la urma sa construiasca un regat dezolant si arid- departe de frumusetea magica a regatului din care plecase. Si a facut si urmasi- dupa cum ii spusese frumoasa creatura. Era mandru de el- caci stapanea acum cu adevarat un regat. Urmasii lui erau mici si piperniciti si nu ii intunecau stralucirea. Dar puii de lei au crescut si au plecat fiecare pe drumul lui. Si au reusit sa-si construiasca niste lumi furmoase si tihnite, aproape ca lumea magica a frumoasei creaturi. si leul s-a speriat. El credea despre sine ca este minunat de bun si generos, si ca nimeni nu ar fi putut construi regate mai mandre si mai frumoase decat el. A simtit viermele invidiei rozand-i stralucirea si in fata lui s-a aratat o imagine a sa in care nu era nici bun nici generos, nici intelept, nici invatat – era un biet leu care visa sa isi infulece copii.

Frumoasei creaturi nu ii venea sa creada – ca leul- regele ei -e atat de meschin. A simtit cum povara grea a dezamagirii ii intuneca sufletul. Lumea ei magica avea sa ia sfarsit.

Fetita cu chibrituri

3a2ffd7e668fb5010dd8ca6416ab11f6Citise a nustiucataoara „Fetita cu Chibrituri”. Plangea iar. Fusese povestea preferata a copilariei ei. Nu spusese nimanui. Nu ca i-ar fi pasat cuiva. Citea si atunci cand era fetita, cu ochii larg deschisi, umeziti de lacrimile proaspete, pitita printr-un colt. Fetita era prietena ei, o iubea atat de mult si simtea ca nimeni in toata lumea nu ar fi putut fi o prietena mai buna.

Si atunci, ca si acum in ochii celorlati parea ca nu ii lipseste mare lucru, dar ea simtea atunci ca si acum ca sta pe un capac subtire deasupra unui mare hau.

Isi dorea sa aibe curajul si libertatea fetitei din poveste.Sa plece odata, departe, doar cu o cutie de chibrituri. Sa traiasca doar in mintea ei cu festinuri nemaipomenite si cu amintirile ei dragi. Sa poata sa steraga durerea nevazuta din viata ei doar cu flacara unui chibrit.

Dar nu avea curajul fetitei.

Bunii

Pe mine ma emotioneaza bunatatea. Gestul asta uman, declanseaza in mine , de fiecare data, resorturi negandite.

Am intalnit, in timp, mai multe gesturi de bunatate, dar putini oameni sunt buni, in adancul fiintei lor. Si nu poti sa dai masura unui om decat dupa ce s-a prapadit- dupa cum bine spunea A. Plesu. „Bunii” (oamenii buni) pe care i-am gasit eu sunt putini- 3 la numar si au trecut in alta lume. O binecuvantare ca i-am avut in viata mea.

Bucurie dreapta

1a91e466794d6265cdfb479773439402

Simteai in el bucuria sanatoasa de a trai, Nu entuziasm, nu excitatie zgomotoasa ci bucuria cumpanita, incarcata de crestineasca recunostinta pentru darul vietii.

Iubea oamenii si povestile lor cu bucuria copilareasca a dezvaluirii minunii de a trai in asa de multe feluri.

Toate povestile de viata erau egal de fascinante pentru el, dar valoarea lor se masura in dreapta bunatate.

Drept, dreptate erau cuvintele lui.  Indiferent de cat de greu parea urcusul, oricine dintre semenii lui, stia el, putea sa se  pastreze pe calea dreapta: sa fie cinstit cu sine si ceilalti, sa fie milostiv si constient de masura micimii sale.

Stia  ca si binele si raul sunt ale noastre, ale oamenilor si masura umanitatii nu inseamna cat bine sau cat rau ai avut de indurat ci daca ai reusit sa ramai drept si in bine si in rau.

Intelesese de timpuriu ca viata e spirit si in cele mai potrivnice momente de viata gasise, in nesecata lui rezerva spirituala, puterea de a gasi lumina. Si a impartit-o in jurul sau, pentru ca asa era drept. Stia ca fusese ales cu asa o putere, nu era meritul lui,  asa ca era drept sa o imparta tuturor.

Cand a venit vremea s-a dus zambind in  lumea dreptilor luand cu el un sac de povesti.

 

Lumea din suflet

Era dejgrassy-hilla o femeia matura. Frumoasa si inteligenta la superlativ. Nu stia ca este atat de frumoasa si atat de sclipitor inteligenta si, drept urmare, ramasese duios de  fermecatoare.

Avea frumuseata bruta a tarancii luminata de sclipirea vie a spiritului, iar inteligenta ei nu fusese cultivata in scoli, era a strabunilor ei si ceva in plus.

Traia in locurile ei de la facerea lumii. Samanta neamului ei fusese sadita acolo de Bunul Dumnezeu si locurile acelea erau pentru ea „Raiul pe Pamant”. Fiecare deal, casa si valcea o lega de neamul ei pana departe la facerea lumii si ea se tinea de firul asta si mergea mai departe senina si linistita ca toate au un etern inceput si un nesfarsit sfarsit.

Statea si se gandea in sinea ei, cum a vrut sa dea dea drumul firului din mana, cum a vrut sa plece sa caute alte lumi in care mintea si talentele ei extraordinare, pe care le intuia, sa creasca intru implinirea ei si soarele ei sa straluceasca si in alte parti. Dar a ramas.

A ramas si toata stralucirea bunatatii ei s-a revarsat peste locurile acelea. A adus alte lumi in Raiul ei, cu atata iscusinta si naturalete ca ea nu mai simtea ispita de a pleca, iar cei ce au crescut in umbra ei au fost atinsi de harul ei si au intins fire in lumea larga, plecand cu Raiul ei in suflet.

Stia acum mai bine despre lume.  Cand se simtea coplesita, pleca pe dealurile copilariei cu vaca ei si statea sub un pom, corsetand si cantand cantece vechi, in timp ce vaca pastea, ca si cum din copilarie si pana acum, la solemna maturitate, nu trecuse nici un ceas. Simtea timpul ca pe „o parere”.

„Azi esti, maine nu mai esti”, mereu si mereu.

O primavara cum nu o sa mai fie

photography-wallpapers-spring-photography-wel-e-photo Iubea primavara. O iubea cu disperare. Verdele ei crud trezea in el foamea de a trai. Dorinta asta de a fi viu si de a-si striga viata il electriza. Iesea dimineata in prispa casei si se uita cu dragoste aproape materna la gradina lui. Pomii erau acolo de generatii, mosteniti din viata trecuta a parintilor lui si nu i-au inselat asteptarile niciodata. In fiecare primavara ii contempla, linistit ca sunt acolo. Linstea adanca si contemplarea erau din miezul fiintei sale.

Si pomii lui ii aduceau in fiecare an vigoarea primaverii. Frunze verzi, flori matasoase se catarau voios si gingas pe crengile batrane si noaduroase parca de la inceputul lumii. Si el ii ingrijea an dupa an ca pe eternii lui copii. Primavara de primavara, taiat, stropit, varuit, la fel la fel de cand bunicii lui erau copii.

Toate lucrarile de primavara- de la plantat ardei si rosii -pana la trandafiri, porumb si cartofi erau inscrise in sufletul lui de intelectual prin profesie dar de taran autentic prin educatie si voia universala.

Pamantul ii dadea certitudini si il ferea de singuratate. Asa de greu le obtii.

Certitudinea ca mosii lui sunt cu el si ca el , prin pamantul ala face o punte spre generatiile urmatoare care se vor ingriji de pomii lui in continuare.

Toata iubirea lui pentru pamantul acela, pentru aerul de primavara si pentru pomii lui se vedea in ochii lui caprui adanci si  linistiti. Si pamantul si aerul si pomii si primavara nu-l dezamageau niciodata.

Un fum

images Obosita, privea anesteziata fumul de tigara.  Inhala, tinea un pic fumul si apoi il dadea afara. Simplu. Ritmul acesta ii facea bine. Inhalezi, tii, dai afara….Joia, dupa ce termina munca se oprea mereu la cafenea. Isi lua un capuccino si fuma. Era cea mai frumoasa ora din saptamana. Privind rotocoalele de fum se intreba mereu de ce fumeaza. Stia ca ii face rau. Si chiar simtea cum  i se imputineaza respiratia din zi in zi, i se sleiasc puterile, i se aspreste vocea si fata. dar fuma. Dadea fumul afara si simtea cum se elibereaza, de griji, de ea, de toti dinauntrul ei.

Isi alesese cafeneaua aceea sa-si fumeze tigara pentru ca era la drum, vis a vis de o statie de auobuz. Eliberata de griji si ascunsa de fumul de tigara putea sa se scufunde in contemplare. Era micul ei viciu. Se uita cu interes la viata din jur, uneori ajungea sa fie atat de pierduta in uitare, incat se holba de-a dreptul. Fumul de tigara o ajuta sa se ascunda. Fusese tot timpul mai degraba fricoasa. Tipul de om pasiv, care nu se arunca in lupta, ci sta, se uita, cantareste si hotaraste ca poate trai oricum.  Ar fi fost daramata daca cineva i-ar fi desconspirat pasiunea. Invidia barbatii pentru baraba si mustata. Pentru ei se inventase cuvantul ” a mustaci”. Puteau sa dispara dupa barba aia deasa si sa se bucure nestingheriti. Pe ea o ajuta fumul.

Avea si astazi de ce sa se bucure. Era 1 Martie. Iesisera comerciantii de martisoare. O tiganca stafidita, cu obrajii batrani , brazdati de rauri de riduri, privea undeva departe, langa presul ei cu flori . Nu parea sa vada nici vanzatorii, nici cumparatorii, vedea Altceva.   Alaturi, doua tarabe de tineri, vocali, oachesi, zglobii, bucurosi de gheseft, de primavara, de fetele frumoase. Mai departe, o tiganca trupesa, cu ochii ca din tablourile lui Grigorescu, langa taraba ei cu podoabe de argint fuma maiestuos. Era ca un boier intre mujici. O boieroaica a tutunului. Stia ce insemna tigarea. Tutunul era in familia ei de generatii. Stia cum sa il consume, fara frica, fara ascunzisuri, i se cuvenea.  Ce diferita e de mine…Se uita fascinata la fumul celeilalte, la siguranta ei. Ea stie, eu ma ascund. Sorbi apoi ganditoare ultimele picaturi de cafea. Stinse tigarea si se intoarse in lume.

O sa mai fie o joi…

O sambata

Am fost in week- end-ul trecut iar la munte.

Am gasit  Zapada, liniste, o frumusete uitata printre noi de la facerea lumii.

Slava cerului am reusit sa ne desprindem de rutina si sa ne mobilizam catre plecare. Dimineatile noastre de munte incep foarte devreme, inainte de rasaritul soarelui. Ora de trezire variaza in functie de harnicia de cu seara; poate sa fie 3 sau 5 am.

Spre 6-7 plecam. Sorele rasare odata cu plecarea noastra. De data aceasta nu s-a aratat prea generos si a stat lenes pe dupa un strat zdravan de nori. Am avut in schimb parte de multa ceata si de cativa stropi de zapada.

Traseul a pornit de la Gura Diham- o cabana „moderna”- dar fara confort care e cel mai bine descrisa de vorba „nici cal nici magar”. Am urcat voiniceste prin zapada pana la cabana Diham. Eram aproape singuri pe lume. Din vreme in vreme mai trecea cate un calator ratacit, care ne aducea aminte ca am ramas tot pe lumea asta. Intre drumetii de sambata printre care ne numaram si noi se incheiase un nevazut juramant al tacerii. Si frumusetea bruta a lumii te impresura cu si mai multa vigoare de vreme cu nu trebuia sa strabata zidul vorbelor nesfarsite pe care ni le aruncam de la unii la altii.

Dupa oarece efort ne-am vazut si la cabana Diham, inveliti intr-un strat serios de ceata.

cabana Diham- pastreaza farmecul locului din tineretile mele. Chiar daca au adus imbunatatiri , firesti in contextul progresului lumii, a ramas firesca si onesta cu calatorul. Se manaca bine, iti strangi singur masa, te simti bine primit, ca din familie.

Dupa ce ne-am hranit- ce ce aveam prin rucsac, cu ciorbe, si celebra MBS (mamaliga cu branza si smantana- pentru necunoscatori) am luat-o din loc spre Poiana Izvoarelor.

Pe drum ici, colo se mai casca cate un ochi de apa, cumva parca facea loc primaverii sa iasa din adincurile pamantului. Am ocolit cabana Poiana Izvoarelor- stiam ca e neprimitoare – de asta vara si ne-am dat de-a dura spre Gura Diham. Cand pe sus, cand pe jos (pe fund) am nimerit din nou in locul de unde plecsem . La sosire ne astepta o ceata galagioasa de copii care se dadeau  pe derdelus.

Era un zumzet vesel care imi aducea aminte de copilaria mea la derdelusul de langa iaz. Doar ca pe noi nu ne zoreau mamicile pea dichisite si prea protectoare de langa limuzinele supra dimensionate grabite sa se intoarca la oras sau …pe unde s-or fi grabit.

A fost o zi magica, de care aveam nevoie. Ne-am intors apoi la loc in rutina de zi cu zi. Am ramas cu amintirea si cu credinta ca putem sa ne facem viata minunata.

DSC_0757 DSC_0765 DSC_0814 DSC_0871 DSC_0864 DSC_0915

Continuă lectura